PHOENIX, Camelia Gherman

Avem cu toţii o poveste frenetică, care descoperă sau care acoperă… ceva…

De ce unii dintre noi primesc o a doua şansă? Vom vedea…

Destinul are propria lui hartă, indiferent unde ne vom afla el ne va găsi, îşi va îndeplini misiunea, iar dacă ne va observa dezordonaţi în adevăr, ne va educa prin el, ne va tolera de multe ori sau ne va exila…
Noi, oamenii, slujbaşi sau încoronaţi ai iubirii, din păcate şi ai urii, bine ar fi să ne amintim că Timpul nu iartă, că nu se tocmeşte; nu face altceva decât să plece şi să nu se mai întoarcă. Şi-atunci, să nu ne dăm repede şi cu totul Întunericului Sufletului, care adăugat minciunii, răzbunării, răutăţilor de tot felul…, poate face stricăciuni fără de întoarcere…
Dedic acest poem tuturor mâinilor care au încălzit o inimă îngheţată, care au însoţit o inimă orbită; care au şoptit unei inimi asurzite; acelora care s-au oprit, au ridicat de jos, din pământul durerii o inimă pierdută, şi n-au cerut nimic la schimb, decât au îngrijit-o, clădindu-i cu răbdare cea de-a doua şansă…

Cine sunt acele „mâini”? Prietenii, vlăstare din aripa îngerilor.